Pelerinaj în Israel – Tara Sfântă

 [articol publicat în Nr. 10 – aprilie 2009, al revistei Body, Mind, Spiriti]

Fiind în preajma Sărbătorilor de Paște m-am gândit că este potrivit să public acum articolul scris acum 3 ani. Lectură plăcută.

Probabil deja v-am obişnuit cu întâmplările ciudate în urma cărora ajung cum, necum în diverse locuri speciale ale planetei noastre dragi. Mă întorsesem din Nepal de câteva zile. Din grupul de 7 persoane făcuse parte şi părintele Lucian. Vrând să-l revăd am mers la biserică fiind aproape sigur că-l voi găsi acolo. Din păcate nu era prezent, dar totuşi am rămas. A fost o slujbă foarte interesantă nu prin conţinutul ei, căci nu am putut urmări prea mult din ea, ci prin faptul că am căscat în continuu, până la lacrimi, având o stare de continuă ameţeală. Pentru mine acesta era un indiciu de transfer energetic. Dar ce anume primeam ca informaţie? Mi-am dat seama abia la final, când preotul ce ţinuse o slujbă probabil foarte reuşită, a spus că biserica urma să organizeze o excursie de 10 zile în Israel, în luna mai. Deci asta era. Vroiam să merg, dar era dificil pentru că rămăsesem cu buzunarele destul de goale în urma excursiei în Nepal. Apoi perioada nu era din cele mai fericite pentru că nu doream neapărat să-mi serbez ziua de naştere în străinătate. M-am hotărât însă să-l sun pe părintele Lucian şi să-i spun că vreau să vin. Am aflat atunci că se mai organiza o excursie în luna aprilie şi urma să participe şi Arhiepiscopul Tomisului, prea sfinţitul Teodosie împreună cu încă 4 fraţi de la Mănăstirea Dervent. Momentul era perfect, iar pe 19 aprilie eram în Ierusalim.

 

Ierusalim – cetatea sfântă

Pot zice că acum 2 ani am ajuns în oraşul sfânt cu inima puţin confuză. Eram sigur că Iisus a existat, simţisem energia Cristică pe pielea mea, dar nu eram foarte sigur dacă tot ceea ce era scris în Biblie sau alte cărţi se întâmplase exact aşa sau parte dintre ele erau metafore şi parabole. Simţeam nevoia să merg în locul unde s-a spus că a fost acea cruce, în locul unde „Iisus s-a răstignit şi a luat păcatele noastre asupra lui”, să simt locul unde Fecioara Maria a primit în pântecul ei pe sfântul prunc, să simt locul unde acesta s-a născut. Adevărul este că nici în prezent nu pot spune cu o siguranţă de 100% că lucrurile s-au întâmplat fix cum au fost scrise sau cum mi-au fost povestite şi cu toate că am stârnit multe dispute printre prietenii mei, în continuare rămân la aceeaşi părere: prefer să nu mă leg de toate aceste detalii, ci să primesc în inimă mesajul global şi universal care de multe ori nici nu poate fi exprima prin cuvinte ci doar simţit şi revelat. Piciorul meu a atins majoritatea locurilor sfinte din acea ţară. Datorită acestui grup special în 7 zile am vizitate mai mult decât aş fi putut-o face în alte condiţii. Am primit mult. Cu siguranţă m-am simţit că mă aflu într-o ţară sfântă şi asta nu este doar datorită lui Iisus, cât oamenilor şi bisericii care a păstrat tradiţia şi se roagă (şi aici nu vorbesc de dogmă, ci de sentimentul ce izvorăşte din inima unei persoane în urma unei rugăciuni pline de credinţă). „Omul sfinţeşte locul”, iar Iisus se manifestă acum prin oameni în acea ţară şi în oricare alta.

Am atins cu mâna piatra ungerii, mormântul sfânt, locul pe unde se spune că a păşit mântuitorul, locul naşterii şi înălţării, fiecare icoană şi fiecare simbol, le-am păstrat în mine; am făcut tot ritualul care mi s-a spus să-l fac, am făcut-o cu inima deschisă din respect pentru tradiţie, ci nu pentru a primi ceva, am participat la cea mai frumoasă slujbă din viaţa mea, la mormântul sfânt, noaptea de la miezul nopţii. Cred că e bine să le purtăm cu noi, nu doar să le vedem şi să le lăsăm acolo unde am luat contact cu ele.

 

 Iisus – marele maestru al iubirii

Recunosc că nu am ştiut despre ce să scriu în acest articol. Nu am ştiut cu ce să încep şi cu ce să termin. Ştiu doar că m-am rugat lui Iisus să vină şi să mă inspire, iar apoi mi s-a făcut un somn teribil şi timp de cam 4 ore abia am putut ţine ochii deschişi, am adormit în nenumărate rânduri, chiar în timp ce mă uitam la film. Apoi cu o minte extrem de clară şi la o oră târzie din noapte am scris toate aceste rânduri.

Pentru mine Iisus este în inimă nu ‘în cer’, îl simt ca pe un prieten foarte apropiat, ci nu ca un sfânt aflat departe de mine. Îl respect cu fiecare celulă a mea şi prin fiecare cuvânt care-l rostesc despre El. A fost un mare om şi ne-a lăsat un mare mesaj. Aş vrea să vă reamintesc acum o parte din învăţătura lui: adevăr, iertare şi iubire. Acum mi-a venit ideea să le denumesc cei 3 piloni ai vindecării.

Cu siguranţă fiecare dintre noi s-a confruntat în viaţa lui măcar o dată cu o rană emoţională, iar aceasta câteodată durea chiar fizic deoarece ţinea în ea atâta negativitate şi suferinţă. De multe ori probabil ne-am întrebat cum oare putem vindeca astfel de răni. Iisus ne-a oferit, acum 2000 de ani, răspunsul la această întrebare:

„Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”  ( Ioan 8, 32 )

Mai întâi de toate să fim sinceri cu noi şi să acceptăm lucrurile aşa cum sunt. Nu putem vindeca ceva ce nu acceptăm. Dacă ne privim rănile prin ochii adevărului ele în final se vor vindeca. De multe ori cărăm după noi răni din trecut uitând chiar contextul în care au fost create sau faptul că adevărul nostru de atunci nu mai este valabil şi în prezent. Pe Pământ adevărul este relativ şi putem vedea asta privind istoria omenirii, dar cu toate acestea continuăm să ne minţim încercând să ne protejăm. Deşi dureros, bisturiul adevărului este foarte eficient în a deschide rănile.

Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! (Matei 9, 2)

Iar după ce le-am deschis, rănile vor fi curăţate de sentimentul de iertare. Pentru vindecarea emoţională completă este nevoie să ne iertăm pe noi înşine şi să putem ierta şi pe cel care ne-a produs rana. Chiar dacă noi considerăm că nu merită acest lucru, este necesar să o facem renunţând la orgoliu, nu de dragul lui, ci de dragul nostru. Iar apoi să ne cerem şi noi iertare. Iertarea este un act prin care demonstrăm că ne iubim pe noi. Vom şti că am iertat cu adevărat pe cel ce ne-a rănit în momentul în care ne vom întâlni cu acesta şi nu vom mai simţi nici un sentiment de aversiune, sau când în momentul în care îi vom auzi numele nu vom mai avea o reacţie emoţională. Bine-nţeles că cicatricea va rămâne sub forma amintirii, dar nu va mai fi durerea.

„Sa iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22,39)

După ce am curăţat rănile, procesul de vindecare se poate accelera prin Iubire. Iubirea este ca un balsam pentru rana emoţională, dar nu acel ‘te iubesc dacă…’ sau ‘te iubesc pentru că…’, ci sentimentul de iubire lipsit de context şi motiv. Să începem prin a ne iubi necondiţionat pe noi înşine, iar apoi vom putea să-i iubim şi pe cei care ne-au provocat rănile.

 

Unitatea religiilor

Mi-a plăcut dintotdeauna să trăiesc lucrurile mai degrabă decât să-mi însuşesc concluziile altora. Poate că trecerea foarte rapidă prin 3 culturi religioase (Budismul din Nepal, Creştinismul şi Iudaismul din Israel) într-o perioadă atât de scurtă m-a făcut să înţeleg că în ciuda diferenţelor dintre culturile religioase esenţa lor este aceeaşi: armonie, iubire, pace, libertate, respect şi înţelegere între oameni. Pe acest lucru ar fi bine să ne concentrăm: pe esenţa comună, nu pe diferenţe; religia ar trebui să ne unească nu să ne dezbine. Toate religiile vorbesc de aceleaşi principii, doar că au alte denumiri. Am simţit că Dumnezeu este unul singur şi acelaşi pentru toţi, chiar dacă a primit denumiri diferite în fiecare dintre religii. Există doar un Dumnezeu al iubirii şi compasiunii, un Dumnezeu al iertării, al înţelegerii şi acceptării, un Dumnezeu al păcii şi armoniei universale.

Într-o săptămână voi pleca în India să văd cum este religia Hindusă şi sunt aproape sigur că voi găsi şi aici acelaşi mesaj de iubire şi unitate.

Aceasta este concluzia la care am ajuns în urma diverselor experienţe, este pur subiectivă şi cu siguranţă se va mai modifica de-a lungul vieţii. Încerc să nu o judec ca fiind bună, rea, corectă sau incorectă, este pur şi simplu crezul care momentan mă face să mă simt confortabil şi împăcat cu toate.

 

Vă urez tuturor un Paşte luminos şi plin de pace. Hristos a Înviat!

2 Comments

Add Yours
  1. 1
    Claudia

    Buna, Victor. Situl tau degaja multa onestitate si in acelasi timp este foarte evidenta implicarea ta profunda si responsabila in activitatile desfasurate. Frumos.
    Voiam doar sa adaug si tusa mea personala vizavi de articolul de mai sus. Am vizitat Ierusalimul (cindva prin 2009) nestiind la ce sa ma astept dpdv al emotiilor pe care le voi incerca. Citisem multe carti inainte, eram familiara si cu dogma/traditiile ortodoxe insa odata ajunsa acolo am incercat sa-mi mentin mintea la un nivel cit mai neutru posibil, tocmai pentru a nu-mi influenta trairile. Am parcurs toti pasii firesti si traditionali ai vizitarii bisericii Sfintului Mormint, am intrat in Sfintul Mormint, am facut traseul Crucii, am vizitat inchisoarea unde se pare ca a fost tinut Isus.. N-as vrea sa par lipsita de respect fata interpretarile oficiale ale Bisericii, insa sentimentul dominant pe care l-am avut mereu in timpul vizitei a fost ca energia din acele locuri este enorm de mult amplificata de milioanele de credinciosi care vin si se roaga cu ardoare de secole. Gindul care imi venea aproape obsesiv in minte era ca Iisus este peste tot in lume, ca nu are nimic a face cu vreun loc anume, fie el si al nasterii Lui..
    Initial cred ca ma asteptam la niscaiva perceptii speciale insa cea mai speciala a fost tocmai deductia ca totul se afla in noi si ajutorul pe care-l dorim va veni proportional cu efortul pe care il depunem in dezvoltarea proprie. Nici un loc din lume nu ne va garanta propasirea spirituala doar pentru ca am fost pelerini pentru o zi sau mai multe. Insa da, cred si inteleg ca multi oameni au nevoie de asemenea repere si este normal sa fie asa. Suntem de o atit de mare diversitate si fiecare dintre noi detinem resorturi/mecanisme interioare specifice la care reactionam mai eficient.
    Ca sa inchei totusi intr-o nota extrasenzoriala, voi spune ca un alt pelerinaj, la manastirea Simbata de Sus mi-a indus cea mai neobisnuita stare de fericire pe care am experimentat-o vreodata. Neobisnuita pentru ca nu avea cauza aparenta si pentru ca era extrem de puternica. La caderea serii am fost la izvorul parintelui Arsenie, am luat apa si ne-am intors noaptea, cu luna calauzindu-ne pasii. Aveam senzatia ca sunt extrem de usoara, parca abia atingeam pamintul. Inima parea ca se marise la dimensiuni mult prea mari pentru corpul meu, simteam mereu nevoia sa respir adinc, parca pentru a o reintegra mai bine in lacasul ei, iar timplele imi vibrau continuu, ca si cum as fi fost cumva conectata la un suvoi invizibil de energie mult superioara umilului meu potential. Ce este cel mai interesant e faptul ca acea calatorie mi-a declansat niste procese extrem de intense de curatare emotionala. In loc de `implinirea dorintelor` (nu existau, dar asa vine vorba) si beatitudinea despre care tot auzeam ca ar urma unor astfel de pelerinaje, m-am trezit aruncata in cele mai adinci unghere din propriul subconstient si angrenata in cea mai angajanta confruntare cu propriile tenebre..
    Nu stiu daca are de-a face cu luna plina de afara dar cert e ca acest post are de-a face cu ora 4 din noapte care, iata, pe unii ii indeamna la vorbe cu tilc 🙂
    Mult succes in tot ce faci! Claudia.

    • 2
      Victor

      Bună,
      Mulțumesc pentru aprecieri
      Și eu am avut un sentiment similar, că mare parte din energia locului este dată de rugăciunile și credința oamenilor. Asta nu înseamnă că nu m-am bucurat să revăd acele locuri și dacă oamenii vor să creadă mai degrabă într-un Iisus exterior, decât o conștiință Cristică interioară, este alegerea lor. Bine că totuși cred în ceva. citeam o carte a lui Andrew Newberg („Cum ne schimbă Dumnezeu creierul”) și acolo scria că este mai important să crezi în ceva, decât în ce crezi. zicea că atunci când avem credință și când ne rugăm există un hormon care este secretat de creier și care ne face f bine. mai multe detalii citești tu acolo dacă te interesează subiectul.
      Și eu cred că este nevoie să muncești pentru propria evoluție și văd cum încă sunt destui oameni care așteaptă miracole sau să fie salvați fără să facă ceva. Am văzut și miracole și vindecări, dar acelea nu veneau pur și simplu, ci după ce persoana își integra lecția bolii respective.
      Am fost și eu la mănăstiri și locașuri din Romania unde m-am simțit foarte bine (cum este Mănăstirea Bârsana din Maramureș sau la Prislop la mormântul lui Arsenie Boca). nu este nevoie sa plecăm din țară ca să trăim sentimente frumoase spirituale, dar în același timp observ că mare parte din români nu prea își apreciază țara și cred că în afară este mai bine, așadar ei au nevoie să călătorească. apoi este frumos să vezi mai multe culturi, să compari, să schimbi experiență, dar fără să uiți de unde ai venit și valorile tradiționale, pentru că structurile noastre energetice sunt acordate la locul unde ne-am născut și acolo avem rădăcinile, acolo este energia familiară și cea pe care o putem accesa cel mai ușor.
      Mă bucur că ai ajuns să-ți cunoști colțurile întunecate. După cum scrie Jung pentru procesul de individuare (evoluție, maturizare) este nevoie ca la un moment dat sa-ți integrezi umbra.

Dă-i un răspuns lui Claudia Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.